Acum 103 de ani, într-o vară, Balcicul era românesc. Acum e, relativ, la fel…

17 min pentru citire

 

„- Azi noapte, a suspinat ea, am simţit miros de trandafiri.

– Nu-ţi face griji, a liniştit-o bătrânul Jacob. Astea sunt lucruri care ni se întâmplă nouă,  săracilor.

– Deloc, a spus ea. Un miros de trandafiri, în satul ăsta, nu poate fi decât o prevestire a Celui de Sus”.

(Gabriel Garcia Marquez, Marea timpului pierdut)

 Acum trei ani vacanţa noastră, în oraşul „Cuibului liniştit”, a fost dulce-amăruie. Pe 10 august 2013 s-au împlinit fix 100 de ani de când Balcicul a fost declarat pământ românesc. A rămas aşa doar 27 de ani, până în 1940, când Cadrilaterul a revenit Bulgariei.

Textul de mai jos se vrea o rememorare a acelor vremuri fericite puse, faţă-n faţă cu realitatea de astăzi. Am constatat-o împreună cu scriitorul Dumitru Augustin Doman, cu care m-am intersectat vreme de o zi, pe Coasta de Argint, absolut din întâmplare. Aşa cum se întâlnea, odinioară, şi lumea artistică românească în Balcicul nostru.

 

Balcicul scriitorilor şi al criticului (aflat sub zodia seninătăţii imperturbabile)

         În anul 1928, Camil Petrescu constata, rece şi la obiect, că „la un moment dat întreaga pictură românească avea un singur subiect: Balcicul!” Era o evidenţă care sărea în ochii oricărui amator de pictură din perioada interbelică. Mihail Sebastian încerca, în acelaşi timp, să-şi imagineze cum ar fi arătat Balcicul anului 1913. Era anul în care „Coasta de argint” tocmai intrase între graniţele fireşti ale României. Aşezarea era un loc „necântat de poeţi, nevizitat de pictori, nemodificat de arhitecţi, necunoscut, zdrenţuit, somnolent, adormit în soare şi mizerie, jumătate balcanic,  jumătate asiatic”.

         Sebastian e fascinat de lenea şi totala indiferenţă de care dădeau dovadă oamenii locului. Ne îndemna să privim „bătrânele turcoaice îmbrăcate în negru, pironite în prag, stând la fântână sau undeva pe o coastă de deal, păzind o turmă nevăzută”. Nemişcarea era legea nescrisă a locului: „Trec ore întregi fără să facă un gest, fără sa-şi schimbe privirea aţintită mai puţin spre mare, cât spre cine ştie ce depărtată fantomă.” Descinderea europenilor (aşa cum se considera a fi fost românii anului 1913) nu reuşeşte să-i schimbe pe turcii şi tătarii din Balcic: „Cred că nici azi, în cartierul turcesc şi în tătărime, oamenii n-au înţeles ce s-a petrecut sub ochii lor. Sunt încă buimăciţi de somnul din care i-am trezit…” 

         Dacă cei doi scriitori sunt nişte obişnuiţi ai locului, criticul E. Lovinescu vizitează Balcicului între două trenuri. Luni, 9 septembrie 1935, criticul consemnează în „Agende”-le sale faptul că e în tren, la ora 7,40, cu Peltz şi cu dna Cuţescu-Storck. Ajunge, (plecând din Mamaia) la Balcic, la ora 2 şi un sfert. Trage la Villa Maxenţian. Miclescu cu d-na şi Ţoni îl vizitează de la 3 până la 12 noaptea. Vizitează Palatul Regal şi Vila Storck. A doua zi trece prin oraşele marine Cavarna, Caliacra, Mangalia, Movilă, Eforie, Constanţa şi Mamaia. Se întoarce acasă unde ajunge la 11 noaptea. S-a grăbit degeaba. În Bucureşti plouă, încontinuu, de 24 de ore. Sâmbătă, 14 septembrie, Sorana Ţopa vine la cenaclu, direct de la Balcic, şi îl asigură că „viaţa e fantastică”. Peltz zice că a câştigat 5.000 lei şi că a fost, din nou, la mare.

         Săptămâna următoare, pe 21 septembrie, E. Lovinescu e, şi el, la mare. „Superb”, notează el. Dar pleacă îndărăt în aceeaşi zi la ora 11. Marţi, 1 octombrie, G. Murnu îl vizitează, flecăresc împreună de la 4 la 7 dar, înainte de a pleca, îi citeşte şi o poezie. Compunerea d-lui Murnu e intitulată „Balcic”.

 

„Oh, Nicky, locul ăsta trebuie să fie al meu!”

         Al doilea război balcanic care a izbucnit, pe stil nou, în noaptea de 29 spre 30 iunie 1913 se încheie cu Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat de beligeranţi pe 10 august în acelaşi an. Învingătorii (România, Serbia, Grecia şi Muntenegru) impun Bulgariei o nouă frontieră cu ţara noastră care includea, acum, şi Cadrilaterul.

         Artiştii au fost, imediat după militarii, primii care au invadat şi cucerit Balcicul. „Pe toate surpăturile şi la toate răspântiile, cu zarea albastră şi mişcătoare în fundal sau cu minaretul tainic, îi întâlneai pe ei, din zori până-n seară, trăgând linii şi punând culori” zice exegetul Balcicului, scriitorul Emanoil Bucuţa. Alexandru Szatmary, Iosif Iser, Ion Theodoresc-Sion, Ipolit Strâmbu şi Gheorghe Petraşcu sunt primii pictori care descind în Balcic. (O carte superbă despre „Pictori români la Balcic” a scris şi ilustrat Doina Păuleanu în Editura Monitorului Oficial, în anul 2008) Primul şi cel mai hotărât dintre ei a fost  Szatmary…..Pictorul  îşi cumpără un teren la malul mării iar apoi o convinge pe Regina Maria să facă un popas la morile Pârâului Alb. Acolo, între regina Romaniei şi Balcic, se petrece un adevărat „coup de foudre”. „Rămăsei împietrită. Acest colţ era fermecător! Şi avusei senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit…Tăcui mult timp. Farmecul acelei frumuseţi pătrundea din ce în ce mai adânc în inima mea. Apoi întorcându-mă către Nicolae spusei: „Oh! Nicky, locul acesta trebuie să fie al meu. Simt că m-am întors la ceva care mi-a aparţinut întotdeauna”.

         Regina mărturiseşte că avea „o patimă cu adevărat românească” după un pământ care să fie numai al ei. „Fără îndoială că tot ce era al soţului meu era şi al meu, atât cât a trăit el, dar trebuia să fie altceva să stăpânesc un lucru numai eu, un lucru pe care să-l pot îndrepta, schimba, chivernisi şi aşeza potrivit cu totul dorinţelor mele, fără să am să cer voia cuiva; având o închipuire vie, mi-era dor să creez”. Şi o parte din Balcic devine al ei. Aici poate da frâu liber elanului său romantic.

         Alexandăr Iambov, un fost ziarist din Balcicul contemporan, scrie, într-un stil inimitabil – ce sodomizează limba română din toate pozițiile, că „Orăşelul se violează cu construirea rezidenţei regală. Căutând apropiere cu regina mamă, spre micul orăşel s-e duce şi întregul anturaj de aristocraţii dânsei din Bucureşti, militari, moşieri, jurnalişti, industriali, sculptori şi pictori. La Balcic şi pe apropiere s-e construiesc cca 130 vile. Fără îndoială, acestea sunt construite potrivit cu plăcerea dânsei.”

Florile Reginei, într-un Orient decăzut şi împăcat

         Regina Maria iubea florile ca nimeni alta. A plantat crini şi trandafiri, nemţişori şi nalbe de grădină, a cumpărat migdali şi smochini, arbori roditori dar şi sălcii şi plopi. Pajiştii cu zinnia – ce aveau darul a se transforma în sute de culori – , lalele înalte, asfodele, irişi, macii ca sângele (puzderie pe platoul de deasupra oraşului), bujorii, ghirlande purpură, pummile, bujori sălbatici şi crinii Maicii Domnului, înalţi şi albi, (cărora le mergea de minune în spaţiul de la Izvorul miraculos până la Bisericuţă) se transformau, de-a lungul anului, într-un adevărat paradis cromatic. Dar pictorii români nu erau atraşi de frumuseţea acestor flori binecuvântate (excepţie făceau doar crinii regali) ci căutau, peste tot, farmecul oriental al locului, lumina „violentă, copleşitoare, fără umbră şi fără odihnă” precum şi peisajul „sărac, grav şi împietrit” al unui Balcic „pustiu, calcaros şi mereu halucinant”.

         Ei căutau lumea aceasta pierdută de „Orient decăzut şi împăcat” cum, frumos şi exact, denumeşte Mihail Sebastian oraşul dobândit de pe Coasta de Argint. De ce i se spunea acestui pământ binecuvântat Coasta de Argint? Ne dumireşte Ziarul ştiinţelor şi călătoriilor. Faleza e alcătuită din straturi de calcar cretacic de o albeaţă strălucitoare care, privit de pe mare, oferea un spectacol unic. „O dungă albă argintie, cuprinsă între două imensităţi albastre, marea şi cerul. Pentru aceasta, şi pe bună dreptate, i se spune Coasta de Argint”.

„Noi vrem pământ!” Varianta Nicolae Iorga 

         Oraşul pare uitat de lume şi de oameni. Adrian Maniu face o comparaţie surprinzătoare: „Se pare că şi veacurile au locuri de odihnă pe lume, aşa cum au păsările călătoare”. Pictorii şi scriitorii îşi cumpără case la Balcic şi se întâlnesc la Cafeneaua lui Ismail. Primul ministru Nicolae Iorga dă, la sugestia primarului român din Balcic – Octavian Moşescu, o lege pentru împroprietărirea artiştilor. Pictorul Lucian Grigorescu primeşte un loc de casă în schimbul unui tablou donat municipalităţii. A doua zi, el l-a şi vândut foarte bine şi a plecat în Franţa, la Cassis.

         „Lucică” era însă un boem imprevizibil. Pictorii Jean Steriadi, Nicolae Tonitza, Dărăscu, Francisc Şirato, Dumitru Ghiaţă, Margareta Sterian, Ştefan Dimitrescu, Kimon Loghi, sculptorul Oscar Han şi scriitorii Ionel Teodoreanu, Felix Aderca, Ion Minulescu şi Claudia Millian, Mihail Sebastian, Ion Pillat, Ştefan Roll, Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu, Cella Serghi sunt oameni serioşi care devin nişte obişnuiţi ai locului. Muşteriii români inhalau, la cafenea, fumul de narghilea şi ascultau muzică în ritmuri tărăgănate. Artiştii noştri se amestecau, în mod firesc, cu pescarii turci şi tătari. Cafeaua era făcută la ibric chiar de către patronul turc. El este prietenul şi confidentul tuturor. La nevoie, el cedează presiunilor şi pozează pictorilor aflaţi în căutare de fizionomii locale tipice.

         O parte din pictorii şi scriitorii români îşi construiesc vile (Alexandru Szatmary, Rodica Maniu şi Samuel Mutzner, Ion Pilat, Cecilia Cuţescu Storck) şi devin gazde generoase pentru prietenii bucureşteni. Alţii se mulţumesc să-şi cumpere case modeste de la bulgari (Mihail Sebastian, Jeni Acterian, Lucia Dem. Bălăcescu) pe care încearcă să le transforme în spiritul arhitectural al locului.

         La un veac după nebunia  descoperirii „cetăţii cu minarete, cu case vechi turceşti, cişmele în şoaptă şi cafenele pitite sub platani, cu feeria râpelor albe pe care se căţărau mahalale asiatice” am căutat să vedem ce s-a mai păstrat din cele surprinse de Ion Pillat într-un volum de poezii dedicat, în totalitate, Balcicului. (Balcic, nostalgic cum e luna,/ Albind pereţii râpelor pustii,/ Podind pe valuri licărite bruma,/
Veghind cu basme moarte, vremuri vii.)

Rătăcirile inimii. În ultimii 80 și ceva de ani

         Testamentul reginei a fost redactat, la Balcic, în urmă cu 83 de ani. Pe 29 iunie 1933, ea a dispus ca, după ce va părăsi această lume, inima să-i fie depusă în caseta de aur dăruită de femeile române la sosirea ei în Ţară, în ianuarie 1893. Caseta urma să fie depusă la Balcic. „Vreau să odihnesc acolo, în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor pe ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci, dimpotrivă, de pace şi farmec cum a fost când am fost în viaţă”. 

         Ceremonia depunerii „besactelei de aur”, încrustată cu 307 diamante, în capela Stella Maris a avut loc pe 29 octombrie 1938. Ziua nu a fost aleasă întâmplător. Era tocmai de ziua de naştere a reginei noastre. Din nefericire, inima ei a stat acolo unde şi-a dorit Regina doar doi ani. În 1940, cu câteva ore înainte ca Balcicul, împreună cu tot Cadrilaterul, să fie cedat Bulgariei, generalul Zwiedinwk – credinciosul aghiotant al Reginei, a fugit cu inima reginei sale. A dus-o tocmai la Bran. Acolo a adăpostit-o într-o mică biserică de lemn ce aparţinea Casei Regale. Acum, inima şi caseta se află la Muzeul de Istorie a României de la Bucureşti. E foarte departe de Balcic şi e un loc foarte diferit de ceea ce şi-a dorit suverana noastră. Dorinţa ei era formulată foarte limpede: „Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ, Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o…”

        E păcat că, azi, românii nu o mai (re)găsesc acolo, între crinii, trandafirii, nemţişorii, nalbele sale de grădină, între smochini şi migdali, între stânci albe de cremene strălucitoare şi alături de şipotul de ape curgând în băile răcoroase de piatră, lângă marea ei cu colorit de peruzea şi sub un cer de un albastru intens şi adânc.

        Potrivit d-rei Marina Plamenova Hagieva – agent de turism în Balcic şi o perfectă vorbitoare a limbii noastre, peste 90% din turiştii străini care trec pragul hotelurilor din această staţiune sunt români. O bună parte dintre ei vin  pentru întâlnirea anuală cu soarele, marea şi all inclusive-ul bulgăresc. Dar şi cu Regina inimilor de-acum un secol…

 

Drumul spre Regina Maria. Dincolo de barieră

         Strada care duce din drumul principal la Dvoreţ (adică la Castelul Reginei Maria) sau, mă rog, la Grădina botanică se numeşte „Acad. Yordanov”. O barieră lasă să treacă doar pe cei cazaţi la hotelurile Ahileea şi Aisberg şi pe cei care fac aprovizionarea în zonă. Imediat după barieră mai e o poştă (relativ pustie) care şi-a pus, cu mândrie, deasupra uşii de la intrare, o cifră: 1879. E anul înfiinţării poştei – mamă. Un telefon public, pe care nu-l mai foloseşte nimeni, e adăpostit de o umbrelă Stela Artois. („She is a thing of beauty”). O ţigancă bătrână păzeşte un veceu public unde te poţi uşura contra unei leve. (cam 50 de cenţi).

         Primul local de pe str. Acad. Yordanov este „Ariciu Pogăniciu”. (Pentru cei mai tineri facem o paranteză şi spunem că numele localului vine de la o celebră revistă destinată copiilor români, care a apărut, la noi, în perioda comunistă.) Firma cu litere chirilice („Taraleja”) e scrisă cu discreţie pentru că marea majoritate a muşteriilor o constituie românii. Localul e cam gol în ciuda faptului că posesorul unui talon de parcare are parte şi de o reducere de 10 % la consumaţie. (Parcarea păzită costă 5 leva pe zi. Oricum, cei cu Matiz-uri nu aveau vreo spaimă că cineva le-ar putea sparge sau fura maşina…) Reclama Ariciului, pe care am văzut-o dealtfel la majoritatea localurilor din Balcic, zice că  „mâncarea e ca la mama acasă” iar de băut ţi se dă „ca la tata la cramă”. (Aşa  îşi face reclamă şi „Bistro Cedar” de pe faleză. Tot acolo, îşi îmbie românii să le treacă pragul cei de la „Doi cocoşi” („Aici poţi comanda în limba română. Plata şi în lei. Poftiţi!”), de la „Barca veche”şi de la „Panorama plopilor” („Meniu pentru toate gusturile. Cine înţelege să se oprească aici!!!”)

        Dacă vrei să te răcoreşti instantaneu, un aparat de „soft ice” îţi oferă îngheţată (cu vanilie sau cacao) cu o jumătate de leva. Faţă în faţă cu „Ariciul” e un alt local ce caută să ne atragă, cu orice mijloace, conaţionalii. Acolo eşti îmbiat cu „salată plus rachiu”, „kebap şi vin”, „scara plus bira” (adică grătar şi bere), „topli mezeta” (mâncare gătită) stropită, din belşug, cu Kamenitza, berea autohtonă. Dacă vrei să comanzi „miel la cuptor” ai parte de o reducere mare, de 15%. Ca să nu mai punem la socoteală că, în acest local, WIFI-ul e free.

         La „Castel” ţi se promite o bucătărie desăvârşită şi un meniu în limba română. „Aici plata se face corect” şi, în plus, în cazul când ţi l-ar putea deconta cineva, ţi se poate elibera şi un „Bon fiscal garantat!”. Cu asta se laudă castelanii şi te îndeamnă la acţiune:  „Pofteşte de te convinge!” Patronii se laudă că au „Preţul normal”. Toate change-urile din oraş nu practică nici un comision. Cu leii însă nu e, însă, nici o sfârâială: leul nostru e abia 40% dintr-o levă. La Bistroul „Mitko” e ca şi la „Castel”. Şi reclama, şi oferta…

          Porumbul fiert e la mare preţ datorită d-nei Teodora din Dobrici. Ea vine în Balcic pe 28 aprilie şi stă până la sfârşitul lui august. (Cam cât stăteau, odinioară, şi artiştii români la Balcic). Ea vinde porumb de lapte, fiert în aburi. Există trei ceşti în care frumoasa Teodora îşi vinde porumbul (pe care bănuim că îl ia de la un supermarket). Un pahar mic de tot („mlecna”) costă 1,50 leva, un pahar mediu („ţareviţa”) e două leva iar unul (relativ) mare (sau „na para”) e 3,50 leva. Inovaţia bulgăroaicei e că vinde porumbul boabe amestecat, la alegere, cu ciocolată, caramel,  ketchup, usturoi, piper negru, margarină, delikat, curry, vegeta, mărar, parmezan, sare, sos de usturoi, chili, sos de soia, sos pentru salate, „formagi” sau zahăr. E un fel de porumb livrat all inclusive. Fiecare client poate alege din abundenţa de borcane cu condimente aflate pe masa sa de lucru. Să recunoaştem că oferta e mult mai bogată decât a brunetelor noastre de acasă care îţi oferă porumbul fiert doar cu sare.

         La bistroul „Mefi” îl puteţi întâlni pe un băiat din Buzău. Răzvan vine, la Balcic, în aprilie şi pleacă acasă pe 15 septembrie. El îţi oferă, în numele patronului, „mici de la Brăneşti de Bucureşti” şi ţuică „Ochii lui Dobrin” din partea casei. Preţurile, la „Mefi”, sunt pentru „situaţii de criză”. Răzvan are liceul la bază, dar nu a reuşit să-şi ia bacalaureatul. S-a orientat spre o muncă sezonieră unde îşi serveşte exemplar compatrioţii aflaţi, în vacanţă, pe pământ bulgăresc. Este plătit „la comision” şi face pe lună între 600 şi 800 de euro. Masa şi casa îi sunt oferite, gratuit, de patron. Nu ştie dacă va mai da vreodată bacalaureatul. Acesta i se pare, acum, precum salata de peşte pe care o oferă „Mefi”. O poveste exotică…

Epilog cu ziua de azi 

         Pe faleză în faţa muntelui de calcar, care apare în multe din pânzele pictorilor interbelici care au imortalizat imagini din Balcic, se ridică un şir de apartamente rezidenţiale. Ele trebuiau să fie terminate încă din toamna anului trecut. Două macarale gigant stau încremenite între pământ şi cer. Ele au devenit un loc ideal de popas al pescăruşilor în drumul lor spre mare sau spre uscat. Reclama dezvoltatorilor imobiliari zice, în engleză şi latină că e vorba de un „New concept of living: Carpe diem!”. Românii au înţeles mesajul mai bine decât bulgarii. La Balcic ei se bucură, din plin, (doar) de ziua de azi…  

         Iar ca să nu vă stricaţi vreuna din aceste zile toride de vară pe care le-aţi putea petrece în Bulgaria să nu cumpăraţi, cumva, „Castelul la Balcic. Cunoscut şi necunoscut” de Alexandăr Lambov, în traducerea lui Pavel Sulai. E o broşură apărută la editura „Slavena” din Varna. Nu doar că veţi da, degeaba, 5 leva dar lucrul acesta l-ar putea enerva foarte tare şi pe d. Răzvan din Buzău. (Cum care Răzvan? Băiatul fără bac de la „Mefi!”) Păi dacă el ar vedea cum scriu şi traduc bulgarii (care bănuiesc că au liceul la bază) Răzvan o să se considere de-a dreptul academician şi o să vrea să-şi împrumute numele  străzii unde lucrează  din primăvară până-n toamnă.

         Iată dovada: „Scopul prezentei înscris este a lumina istoria adevărată a Castelului Tenha yuva (Cuibul liniştit) lângă Balcic, utilizând fapte adevărate şi amintirele contemporanilor. A curăţa de greşelele îngrămădite pe anurile trecute, naive şi până la prostuţe, prezentări nihilistice, care câteodată cu uşurinţă şi fără simţ de răspundere s-e servesc publicului turistic curios, care vizitează acest colţ adorabil al pământului bulgăresc. Cred că examinând, de-şi superficial, reşedinţa reginei română Maria la Balcic, va aduce un aport sensibil la istoriografia Oraşului alb din timpul ocupaţiei română. Sunt mândru a stabili că locuitorii oraşului Balcic pe vremurile acele, de-şi a uimi admirabilitatea hailaifului român, niciodată nu s-au oprit de a s-e numi bulgari”.

Sfârşit.

Mihai BARBU

Anamaria Sanda

Fă ce se cuvine. Câţiva oameni îţi vor fi recunoscători, restul vor fi uluiţi.

X

Pin It on Pinterest

X
Share This