De ce m-am întors?

5 min pentru citire

O să scriu despre asta, pentru că la întrebarea „de ce ai plecat”, chiar nu ştiu cum să mă justific.  Înainte să, hai să facem aşa: o să încep de la ultimele patru luni şi de la pura mea cronică.

Ştirea numărul unu: îmi continui parcursul de apropiere spre jurnalism. Ştirea numărul doi: până acum, pentru mii de motive, nu m-am plăcut foarte tare.

În ultimele luni, chiar, începusem să implementez un fel de speedwork în antrenamentul zilnic şi mă luptam în zadar să găsesc consistenţă şi continuitate. Toate astea, adăugate unei primăveri – să îi zic aşa – nu tocmai de vis. Cu muncă multă (în realitate, nu pe virtual), condiţii şi concentraţie slăbuţe. Nu tocmai maximul.

Şi când focusul nu e tocmai la maxim, soluţia pentru mine nu poate fi decât una: o întrerupere temporară, reset, chemaţi-o cum vreţi. Şi aşa mi-am luat câteva zeci de zile.. câteva luni de pauză, profitând şi de ocupaţiile pe care le-am avut în ultima vreme.

Aer curat de câteva zile, după ce-am discutat din nou cu Anamaria. Şi uite că de data asta, am simţit nevoia să fac ceva mai mult decât să urmăresc aceleaşi ştiri sau să lenevesc pe scaun butonând acelaşi joc de mai bine de opt ani. Chiar dacă noutăţile şi concentrarea nu promiteau maximul. M-am aşezat aici, am deschis un text şi m-am decis să-l umplu cu materialul obligatoriu şi cu relativa cantitate de abstract, pe lângă aburelile asortate şi glumele de pompier. Dacă-mi pierd vreo două ore şi iese ceva, sunt mulţumit. Dacă trec trei şi nu iese nimic, o să fiu la fel de mulţumit. Pentru că din cele două categorii de oameni care scriu (trei, că mai există şi categoria oamenilor care „cred că scriu”), eu m-aş băga într-o „pentru voi”. Dacă o făceam „pentru mine”, îmi făceam un oracol şi-l încuiam în dulap, sub chiloţi şi şosete.

E prezumţios cu gust de modestie, gândul că nimeni nu te citeşte, oricum. Şi aşa pici într-un moment dintr-ăla bleu. Apoi am deschis Vocea şi Facebook, lucruri pe care în ultimele patru luni nu prea le-am făcut. Mi-am citit primul articol. Pe măsură ce citeam mai mult, mă gândeam la două lucruri: subiectul ăsta chiar a fost al meu? pe bune, chiar eu am scris aşa ceva? Rânjind, mi-am adus aminte de multa muncă pe care am investit-o aici împreună cu o gaşcă de prieteni şi cât m-am chinuit eu ca să fiu la nivelul lor..în orice caz, o lectură care a stârnit nişte reacţii în lanţ.

Şi ştiţi ce-i? O să continui aşa, la fel de simplu cu toate subiectele pe care le am. Şi când nu le am, le găsesc. Mă simt bine, iar, cu toate apucăturile şi îmbrâncelile astea. Atunci când cu 100 de like-uri pe Facebook, totul părea să funcţioneze într-o manieră demnă, relativ uşoară, pe măsura aşteptărilor şi talentului nostru. Aşa-i? Kilometri de pagini de Voce pe care le ştiam din cap. Fiecare cuvânt şi fiecare imagine era analizată în detaliu absolut. Întâi de autor, apoi de Ana, apoi de Iulia, apoi de mine şi de Romy..apoi schimbam ceva şi trebuia să o luăm de la capăt. Frumosul mirosului de tuş pe care, însă, eu nu l-am simţit de aici. Poate d-asta şi deazamăgirea cu alunecuşul.  Apoi au venit vorbele, au venit criticile, au venit aşteptările. Şi eu mă simţeam ca un fanion cu moţ peste pariurile celor care-şi doreau să picăm.

13815182_1140340719370726_1495523990_n

Am scris multe chestii pe care dacă le-aş reciti acum, m-aş întreba foarte serios ce fumasem. Chestii pe care, presupun că cei patru cititori de-ai mei, foarte enervaţi de faptul că nu mai scriu, le-au ratat. Şi înapoi la categoriile alea de „pentru cine scrii”: că-i adevărat, că până la urmă scrii pentru tine…. dar e mai frumos, parcă, atunci când vreun prieten sau cunoştinţă sau cineva care nu te cunoaşte, citeşte, nu?  De data asta am rămas fără cuvinte. Şi fericit în acelaşi timp. Pentru că şmecheria în a avea patru cititori stă fix, după opinia mea, în faptul că (măcar) ăştia patru pot avea un contact direct cu ce gândeşti tu, mai mult sau mai puţin, îţi sunt apropiaţi. Asta te convinge să te gândeşti că poate merită, din când în când, să mai arunci vreo două rânduri într-un .txt.

Să ştii că există cineva care aşteaptă să te citească şi o face cu plăcere, indiferent de bazaconiile pe care le abordezi, îţi dă un hype incredibil.  Bucata asta de text este numai vina voastră, că m-aţi convins să încălzesc iar tastatura. Să nu vă aşteptaţi la mai multă lectură şi anchete varii. Aici scriu de chestii, de aventuri şi de filosofii de patru lei.

Linişte.

Sunt proaspăt. Şi la picioare şi la cap. O privire peste portalul ăsta (sunt sigur că nu toţi îl văd la fel ca mine) şi mă întorc înapoi pe strada mea. „Să nu faci exces”  – nu aşa scrie în cărţi. Aveam nevoie de asta, din punct de vedere tehnic e ca şi cum aş fi fluturat-o într-a treia cu motorul cald, până pe la patru k. Aşa că hardwork, din moral şi din degete.

Şi e pe bune când zic, un pic pentru că factorii externi m-au convins că uneori e mai bine să stai liniştit: în puţine cuvinte, internetul este util (foarte util) dar de foarte multe ori devine o cocină de cuvinte şi polemici, dar şi un pic pentru că – recunosc – am avut unul dintre acele momente în care te întrebi „de ce dracu’ mă mai chinui?”, pe care vă mai apucă şi pe voi. Aşa m-am găsit eu într-o dimineaţă, cu întrebarea asta: de ce mă mai chinui, când se vede clar că trăim în ţara ştirilor bifate cu „fals” şi pe nimeni nu interesează ce fac eu, ce facem noi aici. Dar nu m-am gândit şi la restul, că sunt egoist. M-am gândit numai la mine.

Voi ştiţi cine sunteţi, cum sunteţi.

„ce sens, la naiba, are să vorbeşti?”

„nu are”

„poţi să-ţi petreci toată viaţa întrebându-te”

„mi-am petrecut mult din viaţă departe. Cred des în inutilitatea cuvintelor. De când învăţăm să vorbim nu mai încetăm să vorbim. O mare parte din ceea ce vorbim, se naşte dintr-o nevoie”

„scrie”

„nimic altceva, voi scrie”

„inutil. simplu. minunat”

Sergiu BALABAN DUCK

 

 

 

 

 

Sergiu Balaban Duck

Sunt o persoană diferită pentru fiecare om care mă cunoaște. Pe voceastrazii.com din prima zi.

X

Pin It on Pinterest

X
Share This