E oficial. Bucătăria țăranului român s-a născut acum 100 de ani. Lângă caprele Irinucăi…

12 min pentru citire

Junele Mihai Lupescu a fost coleg cu Artur Gorovei la Liceul clasic „Alecu Donici” din Fălticeni, în seria 1879/ 1880. După terminarea liceului drumurile celor doi tineri moldoveni s-au despărțit. Lupescu merge la Iași și învață la faimoasa Școală Normală „Vasile Lupu”. Pe când a efectuat stagiul militar lui Mihai i s-a propus să urmeze cariera armelor dar el a ținut-o pe-a lui: voia, cu orice preț, să facă o muncă apostolică de lungă durată. Așa a început Lupescu o carieră de învățător pe moșia regală de la Broșteni. Când a primit școala pe samă, tânărul s-a îngrozit și s-a întristat. Localul de școală era dărăpănat, fața școlii era „ca o staniște de porci și de gâște”. Sala de clasă îi părea asemeni cu localul unei crâșme umede și reci. Viitoarea locuință a învățătorului era plină de gunoaie și moloz. Școlarii erau niște mici sălbatici și o seamă de  sudori reci l-au trecut pe bietul domn Lupescu când le-a cercetat știința lor de carte. Ea n-ajungea nici la genunchiul broaștei… Ce poți să faci într-o asemenea situație disperată? Să te bizui pe propriile-ți forțe? Să aștepți vremuri mai bune? Să aștepți, oare, vreun semn de la Dumnezeu? Ultima varianta părea cea mai tentantă. Și iată că,  în anul 1887 e numit în funcția de revizor școlar al județului Suceava, chiar un serafim. Serafim Ionescu a fost un om hărăzit care știa ce să le ceară, cum și cu ce să-i stimuleze pe dascălii de la țară. Două lucruri a avut pretenția d. revizor să facă luminătorii satelor (în afara muncii de la catedră): să adune texte folclorice din zonă și să alcătuiască monografii ale localităților unde își făceau veacul. După patru ani, în 1891, pe un ger aspru, descinde la Broșteni și Artur Gorovei, proaspăt numit judecător de ocol. Satul Broșteni era împrăștiat ca mai toate satele de munte. Acolo „nu se rușinau lupul și ursul a se arăta ziua-n amiaza mare prin el; o casă ici, sub tihăraia asta, alta dincolo de Bistriță, sub altă tihăraie, mă rog unde i-a venit omului la îndemână să și-o facă”. E, aici, un prim paradox al vieții la țară: într-un sat împrăștiat, oamenii cu carte simțeau nevoia să fie, cât mai des, împreună.

Viața de zi cu zi în satul Broșteni. În vremea Șezătorii…

Tristă revedere. Din dulcele târg al Ieșilor cei doi prieteni, Mihai și Artur, au ajuns, printr-un joc al sorții potrivnice, tocmai într-un capăt de lume. „Am petrecut cu el (cu Mihai Lupescu, n.n.) și zile bune și zile rele în acel colț uitat de lume, și numai el a făcut să nu mă socotesc în exil, într-o localitate în care, afară de murmurul Bistriței și de liniștea nopților de iarnă, alt nimic nu putea să mă lase mulțumit”, își amintește judecătorul. Cei doi prieteni se reîntâlnesc într-un Broșteni vitreg dar în loc să-și înece amarul în alcool (căci strașnice geruri mai erau în acea parte de lume!) au stat, împreună, la gura sobei și acolo puneau țara la cale într-un mod total atipic.  Ce altceva să fi făcut în Broșteniul lui Creangă? Să mai omoare odată, cu bolovani prăvăliți de pe munte, țapul și cele două capre slabe și râioase ale Irinucăi? Să se tundă chilug? Să învețe pe dinafară Îngerul a strigat? Să se ungă cu leșie tulbure? Să șadă afară la soare cu pielea goală? Să se bage, aproape de Buna Vestire, în Bistrița cea umflată? Să se suie pe munte, în sâmbăta lui Lazăr, și să urnească stâncile, cele numai puțin înținate, de la locul lor? Să rupă-n bucăți toate caprele întâlnte-n cale? S-o șteargă, în duminica Floriilor, cu pluta, din Borca până pe Plaiul Bătrân, urmând apele cele repezi ale Bistriței?  Să culeagă viorele și toporași? Să deoache vremea? Să se covrigească-n jurul focului? S-o pună de-o mămăligă fără apă? Să scoată vreo hrincă înghețată din desagi, s-o pârlească și să-mpartă lumii câte-o harchină? Să aștepte să le mănânce lupul iarna? Să prăpădească drumul pe la Înțărcători? S-o ia de-a chioara și unde-a le-a fi scris acolo să iasă? Să coboare pe povârnișuri primejdioase? Să se încurce-n citirei de brad? Să-și plângă în pumni de frig? Să-și muște buzele de necaz? Să tragă aghioase lângă un foc din brazi?  Să-i toropească bradul cel aprins? Să-nghețe pe deoparte, să se frigă pe alta? Să se spele cu omăt? Să se trateze cu dohot de mesteacăn? Să se ungă cu el pe tot corpul din creștet până-n tălpi? Să se culce pe cuptor la căldură? Să meargă la fete? (În sat erau femei nici tânere, nici tocmai bătrâne. „Irinuca avea o fată balcâză și lălâie, de-ți era frică să înoptezi cu dânsa în casă. Noroc numai că de luni dimineața până sâmbătă seara n-o mai vedeai; se ducea cu taică-său la munte, la făcut ferestrea…”, ne informează Ion Creangă.) Să-i pască păcat după păcat? S-o ducă într-un cântec? Să zburde și să se hârjonească? Ultimele două variante le par celor doi buni prieteni drept cele mai fezabile și acționează în consecință.

Raport despre nașterea ideii de Șezătoare la români. Cu 5 lei de căciulă…

Din punct de vedere fizic, Lupescu părea un om supraponderal iar Gorovei era, cu certitudine, dintr-un neam cu Gerilă. Suferea mereu de frig. Minunea culturală s-a produs într-un moment neprecizat în biografiile celor doi. „În ce zi anume, n-aș putea să spun, și nici cum am ajuns noi la făurirea planului unei reviste de literatură și tradițiuni populare. Atâta numai țin minte că Lupescu, gras cum era și atunci, se învârtea prin casă, își freca mâinile și zâmbea, făcând socoteală cam câți abonați am putea găsi, printre cunoștințele lui, învățători din toată țara și cui să se adreseze el cu propuneri de colaborare. La gura sobei, friguros cum eram, însemnam pe o coală de hârtie toate numele acestea, în mulțimea cărora vedeam putința realizării visurilor noastre.”  Botezul s-a săvârșit la fel de neașteptat. „Multe nume s-au perindat pe foaia mea de hârtie și când a venit rândul să scriu Șezătoarea s-a săvârșit botezul”. Cei doi prieteni cheamă alături alți trei tovarăși. „Într-o sară, în școala din Broșteni, în căsuța modestă, care numai pentru școală nu a fost clădită, s-au adunat cei trei prieteni ai lui Lupescu: Neculai Vasiliu din Crucea- Broșteni, Teodor Danilescu din Fărcașa (La Fărcașa, ne-a povestit Ion Creangă, era un preot care avea o gușă la gât cât o ploscă din cele mari și gârâia din dânsa ca dintr-un cimpoi. “E mai rău de cei care au gușă în cap decât cei ce o poartă pe dinafară”, se scuza popa.)  și C. Pavilescu din Vlădeiu cari, ca membri fondatori, și-au luat îndatorirea să contribuie, în fiecare lună, cu câte cinci lei, pentru tipărirea revistei. Cinci lei… Ce ridicul pare astăzi când spui cinci lei contribuție lunară pentru fondul unei publicații; dar când te gândești câți de cinci lei erau pe atunci leafa unui învățător de sat, poți să-ți dai seama de sacrificiul ce făceau fundatorii Șezătorii”. Numărul 1 al revistei Șezătoarea, prima publicație periodică de folclor din țara noastră, a apărut în ziua de 1 martie 1892, la o tipografie din Fălticeni. Mihai Lupescu a rămas la Broșteni 14 ani. Regele Carol I a aflat de el,  l-a luat de acolo și l-a desemnat să conducă Orfelinatul Agricol „Ferdinand” de pe moșia regală din Zorleni-Tutova, amplasată undeva lângă Bârlad. A stat acolo o viață de om. „Șezătoarea” (revistă de folklor, director Artur Gorovei, redactor Gh. T. Kirileanu), în nr. 8-9 (din august-septembrie 1922) anunță, cu durere, că Mihai Lupescu s-a prăpădit pe 17 august, după câteva zile de suferință. Avea 61 de ani. („S-a stins un om care a servit ca pildă tuturor: un simbol. Om fără de păcate, învățător, unul dintre mulți, iubitor de neam și datini, scriitor de frunte”.) Revista gândită și pornită de el ajunsese, deja, în anul XXX de la apariție și la volumul XVIII. Lupescu a scris în „Șezătoarea” sute de articole despre obiceiuri calendaristice, obiceiuri legate de ciclul vieții de familie, despre alte obiceiuri, datini și credințe, despre medicina populară, descântece și vrăji, despre botanica populară, despre bolile la oameni și bolile la animale, despre vrăji dar și proză populară, proverbe, cântece, strigături și amintiri. Alte colaborări, la fel de numeroase, și pe aceleași teme ofertante a avut și la revista „Ion Creangă” din Bârlad, între 1908 și 1921. A semnat, împreună cu Tudor Pamfilie, o carte despre „Cromatica poporului român” (București, 1914) și alta, în tandem cu Artur Gorovei, despre „Botanica poporului român” (Fălticeni, 1915) Dar alta a fost marea lui speranță și durere…

Gastronomia rurală de la noi a aștepat un veac spre a răzbate la lumină

“Cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut și eu un script al Bucătăriei țăranului român, pe care l-am trimis la Academiei. Cuprinde vreo 170 de file, cât hârtia din coala aceasta, cu fel de fel de bucate, adunate de pe tot cuprinsul țării, prin prieteni. Nu cred să fie completă, căci nu se poate, dar nici altul mai una mai bună nu va putea face. Bucatele și materialurile din care prepară țăranul bucatele și uneltele lui sunt așezate alfabetic. N-am putut da figuri, căci nu-s bun desenator. Și decât oi da caricaturi, care să nu arate cum este mai bine deloc.” Astfel îi scrie Lupescu, la începutul anului 1916, celui mai bun prieten al său, judecătorul Artur Gorovei, ajuns, între timp, membru corespondent al Academiei. Autorul trimite, cu toată cinstea și respectul, manuscrisul președintelui Academiei Române unde este înregistrat pe 23 februarie 1916 sub nr. 405. Secția literară ia în discuție manuscrisul pe 18 martie 1916. Academicienii Titu  Maiorescu, I.C. Negruzzi, Duiliu Zamfirescu și I. Bianu îl desemnează pe G. Bogdan-Duică să redacteze un referat în care să arate dacă merită să nu merită să fie tipărită în publicația înaltului for. În ziua de 11 august 1916, învățătorul Lupescu revine cu o nouă adresă, pentru că la prima nu primisese niciun răspuns. Ioan Bianu pune rezoluția prin care confirmă că manuscrisul s-a primit și s-a dat în cercetare.  “Dacă și când se va putea tipări se va vedea numai după război”. Omul nu a menționat despre ce război mondial e vorba dar, în principiu, s-a ținut de cuvânt. Pe 22 mai 1919, o altă rezoluție a secției literare repartizează manuscrisul aceluiași Bogdan-Duică. Indolentul Duică ține, degeaba, manuscrisul vreme de  doi ani și îl înapoiază Academiei fără să întocmească vreun referat. Din 1916 și până azi au trecut 100 de ani. Cartea a fost tipărită de Editura Paideia, în colecția Restitutio, abia în anul 2000. Evenimentul s-a datorat doamei bibliotecar Maria Rafailă care a reușit să scuture colbul uitării ce s-a așternut peste numele și munca vrednicului și uitatului  folklorist care a fost Mihai Lupescu. Radu Anton Roman a văzut în el un precursor într-ale antropologiei alimentare românești: „Un panteon pestriț, cuprinzându-l pe Dumnezeu, dar și duhuri bune și rele, spririduși, sfințișori, strigoi, spirite malefice sau benefice, binecuvântează și sau inculpă permanent bucatele și gesturile românilor la masă, în așa măsură încât fiecare îmbucătură e și o întâlnire spirituală, un ritual.”  Artur Gorovei a trăit mult, 87 de ani, a fost senator, prefect al județului Suceava și primar al orașului Fălticeni. În 1892, la Broșteni, împreună cu Mihai Lupescu (sau, mai degrabă, într-o ordine inversă, n.n.), a fondat revista de folclor „Șezătoarea” care a apărut regulat timp de 26 de ani. Ultimul număr scos în anul 1931 și cuprinde indicele analitic și alfabetic al celor 25 de volume ale acestei prime reviste de folklor din România.

Folclor contemporan dintr-un alt (trist) capăt de țară

Ce să fi făcut pe Slătinioara, la Petroșani, după ce-ți terminai orele de română de la Informatică? Să mergi “La Iepurică” să bei una mică? Să fi frecventat localul distinsei și frumoasei doamne Muia (nu e vorba de vreo poreclă sau de vreo scandare a galeriilor steliste sau dinamoviste ci era chiar de numele real al soțului, un fost fundaș de la Jiul Petroșani) ca să-i zici săru’mana bună și să-i ceri o bere? (Cine cere zice că nu piere!) Să fi apelat la Tanti Proasta (acest renume i s-a tras respectivei vânzătoare de la faptul că nu știa să dea rest decât dacă îl socotea cu calculatorul) pentru o cafea? ( A câta?) Sau să intri într-un garaj cu bolțari (furați de la vreo mină de-o mână abilă) și să tragi, cu halba, o țuică slabă de prună? Nu se făcea… (V-am descris o parte din drumul, plin de tentații, spre Muzeul Momârlanului, îngrămădit într-o colibă meschină, pe strada Slătinioara de la noi din municipiu…) Exemplul lui Mihai Lupescu ne-a fost de bun augur. Despre cei  cărora le place băutura, țăranul nostru are o mulțime de zicale: a trage la musteață, a trage la măsea, a suge bine, îi bun sugaci, bea de usucă, bea de svântă, vede fundu’ paharului, când duce paharul la gură, nu-l duce la ureche, îi arde gâtul, îi sfârâie gâtul după rachiu, umblă ca șerpele după băutură, pentru el mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie. Mihai Lupescu a cules, în acest sens, și două strigături adecvate: „Bunu-i vinu’, nu-i ca apa/ Nici friptura nu-i ca ceapa;/ Noi om bea cât om putea/ Ș-om plăti când om avea” sau „Cin’ n-a bea paharu’ tot/ Să sărute mâța-n bot!” Pentru a putea scrie „Din bucătăria țăranului român” Lupescu, tânăr fiind, alegea chiar pe timpul vacanțelor de vară o variantă cu perspective nebănuite. El nu voia, nici în ruptul capului, să stea degeaba și intra, ca “scriitor”, la vreo primărie. De acolo i s-a tras. Așa a început totul…

Mihai BARBU

Iulia Băluşă

Spune tot ce simți și fă întotdeauna ceea ce gândești!

X

Pin It on Pinterest

X
Share This