Jurnal. Doișpe ore în Parlamentul European

17 min pentru citire

Mai am câteva ore de stat în Bruxelles. Încep mesajul ăsta pe autocarul de legătură, o navetă către aeroportul din Charleroi şi îl voi termina, sper, în weekend. Mă ştiţi. O întâlnire d-asta serioasă n-o să-mi condiţioneze  vocabularul, gândirea, opiniile. Zic, aşa, cu toată gura, că oraşul ăsta e mişto. Dar nu m-aş duce în concediu. Are gouffre, are democraţie, are mulţi străini, dar are şi mizerie. Depinde de zonele pe care le cunoşti, depinde şi de aşteptarea fiecăruia şi de impresiile despre un oraş nordic, curat şi perfect. Şi insistent. Traficul pare asfixiant. Bruxelles este internaţional, de un multiculturalism concentrat, un mix datorat prezenţei marilor instituţii. Variile comunităţi generează un maraton de activităţi, evenimente, de iniţiative şi de localuri tipice. E greu să te plictiseşti sau să mori de foame şi de sete (dacă-ţi place berea ştii ce vreau să zic), dacă eşti turist şi ai niscaiva euro în buzunar.

Acum vreo lună am primit un email din partea gazdei. Deputatul Siefried Mureşan mă invita la Bruxelles, în perioada 8-10 noiembrie, pentru o vizită de informare, adresată jurnaliştilor români din diasporă. Eu confirm. N-am ştiut, pe bune, ce se vrea de la mine. Dar m-am dus.

bruxellesOraşul e gri. Am ajuns în nordul Europei dar m-am mirat, prosteşte, de vremea aia nasoală. Cică acolo nu plouă exagerat, dar cerul are des covorul ăla de nori care-ţi influenţează moralul. D-aia am zis eu că-i trist.

Am ajuns pe 8, aproape de prânz. Am plecat din Italia împreună cu alţi doi colegi, am nimerit acelaşi avion întâmplător şi am aflat asta cu o seară înainte. Andi şi Camelia, amândoi redactori la Gazeta Românească din Italia.

Acolo unde am mai scris şi eu ceva. M-am bucurat, nu mai fusesem pe-acolo şi eram îngrijorat de transport, de adresă, de exactitatea vizitei. Oameni faini pe care i-am întâlnit cu plăcere şi entuziasm şi pe care-i ştiam aşa, oleacă, de pe Facebook.

Cazarea, fix în centrul istoric al oraşului, la trei minute de Gara Centrală. La recepţie, în timp ce eu încercam cu o engleză tâmpă şi multe gesturi să-i explic francezului că sunt aici cu un grup şi că ar trebui să am rezervare, îl văd pe Andrei. Îl revăd. Ne ştim de la 13 ani, de când scriam în Pupăza din Tei şi plănuiam să revoluţionăm presa din Bucureşti. De atunci nu ne-am mai văzut. El a fost responsabilul grupului şi trebuie felicitat pentru felul în care s-a implicat şi s-a silit ca toţi să ajungem, să stăm şi să plecăm mulţumiţi. Din punctul meu de vedere a reuşit.

Am intrat primul în cameră şi mi-am ales patul de la geam. L-aş fi cedat cu plăcere dacă-mi sosea vreun coleg pretenţios. N-aveam de unde să-l cunosc pe Felix. E corespondent TVR şi are şi un ziar în Spania pe care-l îngrijeşte singur.

Eu ştiu ce înseamnă să centrezi şi să dai şi cu capul, deci n-a fost greu, aşadar, să ne înţelegem. Am vorbit destul în noaptea aia, în timp ce urmăream CNN şi avansul electoral al lui Trump, ca să concluzionez pentru a nu ştiu câta oară că lumea e mică şi că, pe undeva, printr-un colţ de ţară, e posibil să avem un prieten comun.

La 17:00 aveam în program o vizită la Parlamentarium, opţională, una pe care din pricina oboselii mai mulţi colegi au vrut s-o sară. Ne-am decis într-un final să plecăm, dar din cauza vitezei şi emoţiilor ghidului, am întârziat şi n-am mai apucat decât să pozăm clădirea.

Cred că am fi ajuns la timp, cu toate că am ocolit, dacă nu mergem pe grupuri şi nu-l obligam pe Andrei să se oprească, să numere bobocii şi întoarcă după rătăciţi. A făcut asta de vreo trei ori. N-a fost bai, a prins bine. Mai ales mie, că aşa şi atunci m-a abordat Ciprian cu un „să ştii că te-ai descurcat bine. Bravo! Ce mai faci?”.

El şi Alex sunt corespondenţii Digi24 în Spania şi fac parte din echipa care m-a căutat în perioada Amatrice, Norcia. Şi cu ei, cu Digi, am fost acolo vreo patru zile în august. Atunci când m-am chinuit să-i ajut, fiind localnic vorbitor de limbă şi cu niscaiva contacte în presa italiană.

Acolo, mai mult ca oriunde altundeva, am intrat în direct să povestesc ce văd şi ce (mai) ştiu. M-am bucurat că nu m-au uitat. Că ei de acolo din Spania, independenţi de ce-am făcut noi în partea cealaltă a Tirenienei, mi-au strâns mâna şi să m-au felicitat conştient şi sincer pentru ajutor. M-am lipit de ei.

19:00. Cină în oraş oferită de gazdă. Şi ocazia să-l cunoaştem vedem pe Siegfried. „Cunoaştem” e un cuvânt mare care implică mai multe. Nu vreau să greşesc. Ştiam numai că-i hunedorean, că-i tânăr şi că-i în partidul lui Băsescu. Atât. Mă aşteptam să văd un figurant de clasă, specific politicii de Capitală, unul dintre-atâţia alţii pe care am avut ocazia să-i întâlnesc.

Vreun Becali, vreo Grapini, sigur ştiţi la ce mă refer. V-aţi mira cu câţi am dat mâna în numai 24 de ani. Poate nici n-aţi crede, d-asta nici nu vă zic. Dar am un năsuc de milioane. E un om care-ţi inspiră încredere. Pe bune. Unul pe care-l vezi muncind şi când mănâncă. De telefon zic. Sună constant şi deranjant pentru unii neobişnuiţi şi nu cred că erau notificări de la Candy Crush. Eram curios.

Voiam să aflu cât mai repede ce naiba caut eu acolo şi ce vrea el de la mine. Am rămas ca la Poker când am aflat că … nimic. Că orice deputat în PE are un buget din care, anual, poate invita o sută şi ceva de oameni la Bruxelles. Evident, majoritatea-şi invită colegii de partid, de obicei. Alţii oferă vacanţele astea drept premii, în cadrul unor concursuri diverse.

parlamentul-european-1Nouă, pentru că suntem jurnalişti din diaspora şi că lumea trebuie să afle şi să înţeleagă cum se desfăşoară activităţile în Capitala Europei. Că a vrut să ne audă. Să afle ce ne preocupă pe noi ca formatori de opinie şi ca reprezentanţi ai românilor din afară.

Dar să nu ne simţim obligaţi să scriem despre asta sau să-i luăm vreun interviu. Pentru mine şi sunt sigur că şi pentru alţii, un fel de recunoştinţă pentru voluntariatul şi nopţile pierdute în texte şi pagini ca asta de acum, fără vreun interes financiar. Şi cu sacrificii.

Şi mulţi o facem pentru voi, în timpul nostru liber, după multe (şi zic multe) ore muncite. De fapt, ăsta a fost unul dintre subiectele colegilor mei. Presa din diaspora, strategie şi probleme de finanţare.

Am adormit, evident, cu televizorul deschis şi ne-am trezit, aşa cum vorbeau toţi la cafea, într-o altă eră. A lui Trump. N-am văzut niciunul fericit, deşi mai mulţi se aşteptau la asta. Grupul de jurnalişti părea neomogen. O parte se cunoşteau şi erau fericiţi să se revadă, câţiva stăteau departe, iar alţii, printre care şi eu, încercau să se cunoască.

Deşi am primit câteva felicitări de la cei care au apucat să citească vreo prostie publicată de mine, nu m-am simţit în largul meu. Am fost mai cuminte şi mai retras decât aş fi vrut, dar am observat tot. Poate n-aş fi fost aşa dacă nu rămâneam cu mâna întinsă la un salut. Nu-s eu prea sensibil sau pretenţios, dar nu la fel. Sunt mic.

Am constatat acolo că-s cel mai mic, de vârstă, din grup. Nu te-ai aştepta de la mine să te taxez pentru vreo greşeală. Nici cu „vroiam”ul nu m-am obişnuit, nici cu discuţiile care mă depăşesc, nici cu norocul dat din şezut. Nu-s perfect, dar nici nu mă afişez ca fiind unul. Să se-nţeleagă. Eu şi Andrei ne luam şuturi în fund când întindeam mâna cuiva şi continuam să stăm pe scaune. Cel mai probabil, textul ăsta o să fie citit şi de ei. Să mi se ierte observaţiile, nu asta urmăresc. Au fost chestii involuntare, sigur.

Dimineaţă deci, prima cafea. Şi primul ziar. Vis-a-vis de hotel era un PressCenter, iar eu sunt unul dintr-ăla fixist care vrea să pipăie un ziar atunci când aterizează într-o ţară nouă. Şi mi-am luat un Charlie Hebdo. Trei euro. Şi un pachet de ţigări cu o cămilă albastră pe el, alţi şase. Ca să vă faceţi o idee despre preţuri. Am încercat un latte macchiato, dar l-am băut cu dezamăgire şi cu mult, mult zahăr. Pe la 9:30 aveam în program o deplasare la Partidul Popular European.

Ni s-a vorbit de strategii, de graniţe, de problemele Europei. Care, pe bună dreptate, sunt mult mai mari decât „vrem trotuare noi în Bucureşti” şi „locuri de muncă în provincie”. Nu că astea n-ar trebui făcute, că doar d-aia sunt acolo puşi. Să rezolve, să înveţe. Dar să conştientizezi că stăm într-un balon ferit de războaie şi de tot ce se-ntâmplă dincolo de Mediterană, te cam face să nu-i mai judeci că stau degeaba.

Că prin deciziile a şaptesute de deputaţi se mişcă atâtea miliarde de euro şi depind atâtea milioane de suflete. Ne-a povestit şi de infrastructură, de România, de Trump. De relaţia noastră cu America, Canada, de vize. Chestii pe care n-o să vi le repet, că deja le vedem pe toate gardurile.

Am aflat acolo care-i rolul unui deputat în Europa. Cum fiecare îşi poate alege o grupare politică în interiorul instituţiei. Sunt vreo opt, parcă. De la comunişti, la radicali – adică ăia care nu se încadrează nicăieri.

Cum românii noştri sunt împărţiţi în mai multe grupări politice şi cum, atunci când se propune ceva ce avantajează România, colaborează indiferent de culoarea şi interesul politic din interiorul instituţiei. Curaj, de exemplu, pe care italienii nu-l au. Nu toţi sunt acolo să piardă vremea. Deşi toţi trebuie să-şi aleagă o comisie de specialitate la început, puţini îşi dau interesul să construiască ceva.

Siegfried Mureşan e unul de care o să mai auziţi. Din 2018, va fi responsabil de miliardele Europei. Raportor principal pentru Bugetul UE, prima dată când un român ocupă o funcţie aşa de importantă acolo.

Şi ne-am dus să mâncăm. În Parlament. Control de securitate la intrare, o româncă şi un italian erau puşi să te înveţe cum să-ţi dai jos cureaua şi toate ghiulurile de pe dejte ca să nu ţipe maşinăria. Cu siguranţă erau pregătiţi să facă şi altceva, în situaţii mai nepotrivite. Aşa am aflat că instituţia are un procent de angajaţi raportat la numărul de deputaţi ai fiecărei ţări. Şi că sunt şi câteva zeci de români.

Mi-am luat două chifle, două chiftele şi nişte cartofi prăjiţi. Zicea cineva că cele mai mari chiftele şi gogoşi se găsesc în Parlamentul European. Gogoşi n-am văzut, dar avea dreptate în privinţa chiftelelor.

Apoi ne-am pozat, vreme de două ore, prin instituţie. Poză cu steagul, poză cu grupul, poză cu afişele, cu sala de şedinţe, cu scaunele din sala de şedinţe şi cu obiectele de pe hol. Atunci şi interviurile, doritorilor, cu gazda. Eu n-am apucat. Voiam, evident, să-l întreb ceva, dar n-am avut loc în programul primei zile. Poate-a fost mai bine, zic. Îngrămădit de întrebările tuturor şi presat de timp, cred că n-am fi fost mulţumiţi de răspunsuri. Nici eu, nici el, nici voi.

Ne-am retras pe la trei, pe-o vreme care-ţi rânjea sfidător şi-ţi sugera să fii turist dacă ai curaj. Ploua des şi erau în jur de cinci grade. M-am dus săgeată spre hotel, supărat fleaşcă pe Bruxelles. M-am uscat şi am ieşit iar, singur. Cred că în hotel mai eram doar eu şi băieţii de la Digi, restul ieşiseră să încerce mult lăudata bere belgiană.

Am dat două ture prin centru, pe la magazine, am mâncat un covrig şi m-am tot gândit la ce aş putea să-l întreb eu pe Siegfried Mureşan a doua zi. N-am plănuit, am rămas bazat pe improvizaţie şi pe spontaneitate. Apoi m-am dus iar să mă usuc. Udasem deja ambele perechi de papuci şi nu mai aveam chef de plimbare. M-am tolănit pe unul dintre fotoliile din recepţie şi aşteptam să apară ceva, cineva, ca să-mi ţină companie. Nu-s aşa de antisocial, m-aş fi dus şi eu la bere. Dar să fi avut cu cine.

Am dat berea pe gouffre când DigiBoys au coborât şi m-au agăţat. Auzisem de gouffre, dar nu ştiam dacă am mâncat vreodată. Ce să-i faci, franceza nu-i cea mai bună prietenă a mea. Dacă ştiam că-s sinonime cu waffle nu eram aşa entuziast. Am pierdut vreo oră într-un local din apropierea hotelului. Apoi ne-am retras la hotel şi am dezvoltat subiectele Trump şi analfabeţii de pe Facebook.

Am mâncat de la opt la unşpe, ne-am salutat încă o dată cu gazda şi ne-am despărţit. Care la hotel cu dureri de cap, care la bere, care prin oraş. Ce să mai, exact cum făceam în excursiile dintr-a cincea.

Aş fi vrut, mai mult decât o discuţie şi un noroc de la mese diferite, o discuţie mai serioasă. Am aşteptat-o două zile şi n-a venit. Un subiect pe care să-l discutăm şi să-l analizăm serios, unul dintr-atâtea de care se loveşte diaspora în momentele astea. Poate asta şi-ar fi dorit şi Siegfried Mureşan. Să ne cunoaştem, să discutăm, să căutăm soluţii. Noi cunoaştem societatea, pe noi ne urmăresc şi ne citesc mulţi oameni din străinătate. Da, opinii diferite trebuie să existe. Dar bazate, măcar, pe acelaşi standard. Poate sunt eu prea pretenţios. Poate vreau prea multe de la oameni.

D-asta, atunci când Liviu a venit să ne invite la Radio Arthis, m-am hotărât să merg. Liviu locuieşte acolo în Bruxelles din 1992. El ne-a arătat oraşul, ne-a spus povestea fiecărei clădiri şi fiecărui bar pe lângă care am trecut. N-am fost eu olimpic la istorie, dar cu greu am acceptat că prin 1400, când valonii şi flamanzii construiau clădiri cu două etaje şi biserici imense, Ştefan cel Mare încă nu inventase Moldova.

Într-o altă discuţie, în alt anturaj, aflasem că în 1902 dintr-o nu ştiu ce Universitate ieşea prima generaţie de ziarişti. Pe-atunci când noi ne pregăteam de răscoală. Asta ca idee. Am fost şi suntem un neam puturos şi ignorant care se scoală numai când ţara-i pe marginea prăpastiei. Unul care şi-a acceptat soarta şi care dacă ar fi fost cuceritor, ar fi fost tot degeaba – „Să mergem noi până la bulgari, cu paloşul târâş, pe jos, să ne batem cu ăia ca să ce? Să cucerim pământ? Pe care să-l muncim? Ejnebun?!”. Şi-o să ziceţi că-s hater, că dacii liberi au făcut insulina şi avionul şi stiloul şi Cuminţenia Pământului. Eh, da. Dar eu nu mă refer la astea. Urăsc să văd români, aşa cum am văzut şi în Bruxelles, care laudă civilizaţia: „Uite, bă, ce frumos şi ce curat e la ăştia”, dar ajunşi acasă, în România noastră cea de toate zilele, tot pe jos aruncă chiştoacele. Dar deja ăsta-i alt subiect şi nu vreau să-mi atrag mai multe înjurături decât aş merita.

M-am dus la Radio, eu şi cu alte trei colege. O doamnă profesor universitare, care predă o materie ciudată şi de care n-am auzit până acum, Otilia; o artistă şi regizor, Mariana; şi o jurnalistă de la Radio fur Stuttgart/Zig Zag de România, Daiana.

Ne-am întors târziu, pe la două. După ce ne-a povestit Liviu cum a ajuns el în Bruxelles, un alt român în fugă, am vizitat radioul şi am povestit în direct de ce ne ocupăm noi de jurnalism în străinătate. De când şi pentru ce scop mergem înainte.

Dimineaţă, 7:20. Îmi sună telefonul, număr de Bucureşti. Primul gând a fost la vreun cutremur sau alt eveniment prin Italia, numere dintr-astea necunoscute obişnuiesc să văd atunci când sunt sunat de la vreo redacţie de ştiri. M-am panicat degeaba. Întârziasem pentru interviu şi Andrei se chinuia să mă trezească. Cafea din zbor şi fuga spre Parlament. Singur.

Am intrat pe altă parte a instituţiei şi datorită unui ecuson personalizat am ajuns în biroul lui Siegfried Mureşan. Aia, cică, nu-i zonă pentru vizitatori.

Primul lucru pe care l-am văzut acolo, în birou, a fost un tablou ilustrând Castelul Corvinilor. Atunci m-am decis să-l întreb despre Hunedoara. Despre corupţia din Hunedoara. Despre tinerii care pleacă din Valea Jiului şi din tot restul judeţului în străinătate. Despre soluţiile acelei zone. Despre investiţii. Despre Moldova. Despre viitor. Eu am fost mulţumit de răspunsuri. Dar nu vă vorbesc mai mult despre, că am un video pregătit.

De învăţat, ce pot eu să concluzionez după alea două zile, e că România poate ajunge sus. Un exemplu. Iar Europa o poate ajuta. Avem acolo şi oameni potriviţi, nu doar marionete. Tot ce trebuie să existe, se cheamă interes. Să accesăm fondurile alea europene, să cerem sprijin şi sfaturi, să remodelăm România. Să nu mai tolerăm corupţia, hoţia şi nepotismul. Să nu mai tolerăm politica făcută prost sau deloc. Să vrem ceva mai bun de la viaţă. Aşa cum alţii au reuşit, putem reuşi şi noi.

Despre diaspora, sunt sigur că ceilalţi colegi vor scrie şi vor dezbate. Suntem la un email şi două ore de zbor distanţă de România. De-asta am zis de nenumărate ori că diaspora nu există. Ce-am văzut şi ce-am vorbit, sunt numai din punctul meu de vedere. Nimeni nu vă poate spune cum se trăieşte la Bruxelles, cât de mişto e Siegfried Mureşan, cât de diferiţi sunt oamenii, cât de diferit a fost grupul de jurnalişti din care am făcut şi eu parte, pentru că nimeni altul nu e voi. Cine nu găseşte valoare în diversitate, se adaptează, uită, ignoră, critică pozitivul sau pur şi simplu cade într-o spirală încercând să-şi justifice permanenţa, cine nu e de acord cu mine, nu trebuie judecat. Fericirea voastră, viitorul vostru, sunt esenţiale. Bruxelles este tolerant şi deschis. Şi disponibil pentru oricine. Chiar pentru oricine – de la tineri anteprenori cu nevoie de ajutor financiar sau sfaturi, până la refugiaţii din toate colţurile Planetei. Folosiţi-vă internetul şi pentru informaţii : http://www.europarl.europa.eu/

 

Atât.

Sergiu BALABAN-DUCK

Sergiu Balaban Duck

Sunt o persoană diferită pentru fiecare om care mă cunoaște. Pe voceastrazii.com din prima zi.

X

Pin It on Pinterest

X
Share This