Lucrul pe care trebuie să-l avem…

5 min pentru citire

… nu este lucru.

Nu spun un mare secret că trăim într-o lume dominată de verbul „a avea”. O facem nu de azi sau de ieri ci dintotdeauna, pentru că asta este natura umană. În ultimele decade, însă, acest lucru a scăpat de sub control.

Consumatorismul a găsit teren propice în slăbiciunea inerentă omului pentru a sădi mesajul că este important să avem <…> ca să putem fi <…>. Aparent, dacă este să credem mesajul publicitar care se infiltrează în conștiința noastră, nu putem fi fericiți fără ultimul iPhone, fără mașina Bentley, fără o vilă în fiecare localitate pitorească. Uneori mesajul devine grotesc. Îmi amintesc o reclamă de Crăciun a companiei de telefonie/internet Bell din Canada – tatăl iubea mai mult pe fiul adult care-i dăruise abonament la Bell decât pe cel care-i dăruise un televizor gigantic (prostii, doar știm că l-ar iubi mai mult pe cel cu TV-ul cu diagonala cât ograda!).

Toți știm că deși, pe moment, anumite achiziții ne pot crea emoții, sentimentele adevărate, cele solide, nu pot fi stârnite și întreținute cu obiecte sau posesiuni materiale. Cu toate acestea nu ne putem abține. Ne trezim tracasați de lipsurile financiare create de dorințele materiale scăpate de sub control și suntem mirați că produsul obținut nu ne achiziționează fericirea pe care am văzut-o în reclame. Cumva, absurd de tot, ne formulăm gândul că suntem goi pe dinăuntru, nemulțumiți și triști pentru că n-am țintit mai sus. „Desigur, își spun mulți, dacă versiunea 6S nu ne-a făcut fericiți, atunci iPhone 7 este soluția”.

Nu acuz pe nimeni. Am trecut și eu prin aceasta. Și mai trec. Deseori încă mai simt puseuri de dorință care sunt la limita posibilităților mele financiare sau poate chiar depășesc această limită. Atunci, ca să rezist tentației, mă întreb clar ce este mai important pentru mine – pacea mintală pe care mi-o dă știința faptului că pot să-mi plătesc notele de plată, sau Mercedes-ul SLK roșu (da, au și eu o genă de manelist). Merită oare să mă hărțuiesc ani întregi pentru o plăcere de relativ scurtă durată?
Studiile arată că nivelul de serotonină, elevat de noile achiziții, revine la normal în maxim trei luni chiar și în cazul cumpărăturilor majore, cum ar fi casă sau mașină. Trei luni de plăcere plătite printr-o rată apăsătoare vreme de cinci, șapte ani (în cazul mașinii) sau chiar douăzeci și cinci de ani (în cazul unei locuințe) pare complet deplasat, nu-i așa?

Deci nu judec pe nimeni care trece sau chiar se lasă purtat de aceste dorințe. Îmi vine greu să înțeleg, însă, pe cei care nu mai vor (sau nu mai pot) să iasă niciodată de pe această roată de hamster care este patima avutului.
Singurul lucru de care un OM are nevoie cu adevărat, cred eu, care îl definește ca OM și fără de care toate celelalte posesiuni nu au valoare, este CUVÂNTUL. Onoarea. Fără respectarea cuvântului dat, în situații mici sau mari, omul nu are nimic. Nici măcar umanitate. Indiferent de cât de multe posesiuni are.

Este, poate, lecția pierdută de mulți dintre semenii noștri. Fie că-și dau cuvântul că vor fi la 7 pm la o petrecere și apar la 9, fie refuză să-și plătească datoriile, fie că își fac munca mult mai puțin bine decât și-ar putea-o face, fie că jură să-și servească semenii și o mare parte dintre ei se servesc doar pe ei înșiși, această onoare se pierde și devenim – cu toții – tot mai săraci.

Și pentru că onoarea pierdută lăsă un loc gol, cei care nu suntem antisociali și/sau psihopați simțim nevoia să umplem acel loc cu ceva. Îl umplem cu explicații și cu justificări. Lupta internă dintre nevoia noastră de a ne simți bine cu noi înșine, pe de o parte, și lipsa noastră tot mai acută de onoare, pe de cealaltă, nu poate fi potolită decât prin justificări. Nu este niciodată vina noastră – am întârziat la petrecere pentru că cineva ne-a blocat mașina (de parcă nu puteam lua un taxi); n-am dat banii înapoi pentru că creditorul oricum are destui bani și s-a uitat urât la noi în 1997, toamna; furăm sau luăm șpagă pentru că toți fac la fel; chiulim de la serviciu pentru că șeful chiulește încă și mai și. Avem o cultură a scuzelor. Avem scuze, explicații și justificări pentru orice.

Nu vreau să spun că aceste justificări nu sunt valide niciodată. Într-o societate în care din ce în ce mai mulți nu fac ceea ce este corect devine tot mai greu pentru cei care vor să fie corecți să rămână oameni de cuvânt. Dar, dincolo de toate aceste zorzoane – scuze și justificări – pe care le punem pe noi pentru ca să ne simțim frumoși și buni există adevărul nemilos: suntem judecați de posteritate după ceea ce-am făcut, nu după ce-am vrut să facem și n-am putut, dintr-un motiv valid sau altul mincinos.

Pentru că trebuie cineva s-o spună, o voi face eu: dacă luăm șpagă pentru că „toți iau șpagă”, nu înseamnă că suntem scuzați ci că suntem șpăgari, corupți; dacă nu ne plătim datoriile pentru că… acel „pentru că” nu contează, suntem niște mincinoși, fără onoare; dacă mergem două ore la serviciu pentru că șeful nici măcar nu dă cu zilele pe acolo, nu înseamnă că „muncim”, tot leneși ne numim; dacă ne vindem onoarea și cuvântul pentru bani și obiecte, pentru lux și opulență, nu e cinstit să spunem că suntem bogați ci trebuie să recunoaștem că suntem oameni dezonorați. Oameni săraci, care nu au nimic.

Nimicuri, deci.

Andi VALACHI

X

Pin It on Pinterest

X
Share This