Mi-e dor de munţi..

2 min pentru citire
Adriana Todică
Adriana Todică

Se întâmplă tot mai des şi nu-mi pare rău că îmi repet gândurile, că mă pun din nou la încercare, an de an, ca să văd cum mi se întipăreşte infinitul în gând de această dată, cum mi se întoarce acum albastrul în vârste şi în aşteptări.

Ce simplu îmi e să vorbesc despre munţi, pentru că îi port în suflet cu toată strălucirea lor şi, în acelaşi timp, cu imensitatea pe care o duc pe pleoape şi-n trăire. Ar fi uşor să descriu peisaje şi să mă las furată de cuvinte complicate cu înţelesuri întotdeauna simple, dacă nu aş simţi, în toate dimineţile durerea despărţirii şi depărtării de ei…

Munţii sunt, totuşi, singurii care ne ţin partea şi care ne înţeleg până la capăt tristeţea , tocmai ei, munţii aceştia ai tuturor şi ai nimănui, pe care i-am primit de-a gata în povestea noastră; o mare de munţi, cu care ne-am trezit, brusc, în faţa ochilor şi-n faţa paşilor acestora ezitanţi, tot mai ezitanţi, către ce trebuia să semene a fericire.

Parcă nu m-am mai simţit niciodată atât de mică, atât de neajutorată ca acum, într-o banală dimineaţă de final de săptămână, când dincolo de fereastra mea se zbate nemărginirea, lăsându-mă întotdeauna mult prea în urmă.

Viaţa curge implacabilă, cu zgomot de copii, cu voci de oameni mari, cu problemele cotidiene acompaniind paleta de tonuri de afară. Şi, aproape în contrast, aud o linişte mult prea mare , de parcă munţii ar fi intrat pe uşa sufletului şi ar fi anulat totul, inclusiv speranţă că, dacă nu mâine, măcar iarna viitoare, o să fie bine.

Mi-e dor de munţi… şi mi-e atât de uşor când îi simt aproape, când ajung în faţa munţilor şi am curajul să scot din seif sentimentele şi să le expun pe singura tarabă care a rămas goală pe poteci, taraba punctului pe i, taraba dorului la fel de nemărginit ca muntele, taraba iubirii la fel de necondiţionată ca albastrul lacurilor şi ca fâlfâitul aripilor în zbor şi-n căutare de ceva imposibil de definit.

Mi-e dor de munţi şi din depărtare se aude o chitară care acaparează pe nesimţite aerul şi pădurile. Tristă chitară, trist cântăreţul. Trist albastru, în această dimineaţă. Trist zâmbet, în această viaţă.

Mi-e dor de munţi…

Mi-e dor să fie mâine…

Adriana TODICĂ

Pe Adriana o mai găsiți aici:https://www.facebook.com/adriana.todica.12 

X

Pin It on Pinterest

X
Share This