„Spune ceva despre asta”

5 min pentru citire

E greu. Am primit imaginile mai devreme, de la colegii de media italieni pe care i-am deranjat atât de mult în ultimele zile. M-am uitat la video şi am vrut să scriu ceva, un fel de final. Nu e bine că voi aţi rămas cu imaginea oraşului prezentată de mine în pozele de după tragedie.

Vedeţi asta. Eu aici am văzut clădirile în picioare, străzile pline de oameni fericiţi. L-am văzut, chiar în primele cadre pe un bărbat zâmbăreţ, purtând nişte farfurii de paste pe braţe. Am văzut statuia de bronz de la intrarea oraşului, am văzut scena din centrul istoric, am văzut expoziţia de gheaţă, am văzut corturile în care se pregătea renumita pastă all’amatriciana. Am văzut străzile oraşului. Da, străzile. L-am văzut pe primarul localităţii zâmbind mândru. Am văzut renumitul ceas şi turnul bisericii. Am văzut magazinul de dulciuri în faţa căruia un copil cânta la acordeon.

Şi ieri, dar şi acum două, trei, patru zile, am văzut acelaşi oraş. O săptămână am fost acolo. Şi pe-aproape.

Acelaşi magazin de bomboane, situat chiar la intrarea în oraş, păzit şi blocat de armată şi de benzi roşii cu „trecerea interzisă”. Avea încă uşile deschise, dar o bună bucată din partea superioară era prăbuşită. Se vedea turnul cu ceas prin ceamul spart, lipit încă de o parte neprăbuşită a clădirii. Afişul colorat, care ar fi trebuit să atragă copiii în magazin, se mai ţinea într-un cui. Într-o râlă. Peste el, desene făcute de echipele de intervenţie – un fel de hartă a ruinelor – cu un spray de culoare neagră. Am văzut renumitul turn cu ceas, blocat acum o săptămână la ora 3:38. Ora după care toate aceste chipuri s-au schimbat, ora la care sute de oameni au murit şi au fost răniţi. Au dispărut pur şi simplu. Oameni care ar fi fost, cu siguranţă, mândre gazde a sărbătorii pe care o pregătesc şi aşteaptă un an de zile. L-am văzut pe acelaşi primar plângând, de mai multe ori. Chiar în noaptea respectivă, strigând la oamenii din redacţia Sky să cheme elicopterele, că jumătate din oraş nu mai există. Mai apoi, când şi-a luat rămas bun de la oamenii de care a avut grijă. De la sicrie. De la familiile în faţa cărora îşi cerea scuze, oarecum, simţind vinovăţie. N-am mai văzut străzile oraşului. Toată acea huidiţă, flancată de clădiri, care ar fi trebuit să parfumeze a mâncare bună şi de pe care ar fi trebuit să se audă muzică medievală, erau acoperite de grinzile şi pietroaiele căzute. De acoperişurile care s-au prăbuşit direct peste oameni. De maşini şi escavatoare. De specialişti cu echipaje canine, care patrulau în încercarea de a mai descoperi vreun trup. În noaptea de după cutremur, de pe acel gang ieşea un praf care se vedea de la mulţi kilometri, luminat de sutele de proiectoare şi de girofarurile utilajelor. Acolo unde erau, cândva, corturile bucătărie, acum erau improvizate centre de transmisie SNG. Zeci de maşini cu jurnalişti, din toate colţurile lumii, veniţi să informeze. O vânzoleală energică, cabluri peste cabluri, agresivitate şi înjurături, înghesuială pentru prim-planuri sau imagini exclusive. Certuri cu soldaţii din filtrele instituite de autorităţi, pentru doi metri mai în faţă. Mai aproape de biserica din care a mai rămas doar turnul. Călare peste oamenii care veniseră să-şi care, pe cărucioare de supermarket, ce au mai reuşit pompierii să scoată. Călare peste oamenii care veniseră să vadă ce-a mai rămas din casa lor. Peste oamenii care plângeau după rudele, sau corpurile rudelor rămase încă sub dărâmături.
Expoziţia de gheaţă, de după gardul de castan, din dreapta străzii care ducea în centrul istoric, făcută centru de prim-ajutor pentru animale. Veterinari şi specialişti care soseau cu pisici şi câini ţinându-i departe de corp, cu o mână. Echipe întregi care aşteptau, dincolo de gard, cu măşti şi costume de carantină, sosirea următorului „pacient”. Scena din centrul istoric, de pe care ar fi trebuit să concerteze artiştii locali, în faţa căreia localnicii şi turiştii s-ar fi legănat pe un tango, într-o seară (încă) caldă de august. Sau s-ar fi înhămat la un dans de grup, aşa cum se obişnuieşte. Scena care ar fi fost înconjurată de magazine cu îngheţată artigianală – cu terase, scaune din fier de pe care italienii ar fi spus un „salute” în cinstea oricui, cu câte un Peroni, Moretti sau Martini alb în faţă. Statuia de bronz de la intrare, prăbuşită, făcută bucăţi. Cola dell’Amatrice, aşa cum îl porecliseră pe sculptor (Nicola Filotesio), era decapitat, la vreo doi metri de micul turn zidit pe care a fost aşezat acum multe sute de ani. Stadionul echipei locale, din Via Picente, colorat în roşu şi albastru, de pe care se auzeau micuţele galerii la meciurile tari cu Rieti, aglomerat de maşini de intervenţie şi corturi cu alimente – de acolo se coordonau unităţile de intervenţie. În tribuna aia, pompierii dormeau şi ieri, cu câte-o sticlă de apă minerală sub cap. Murdari de praf, obosiţi şi cel mai probabil, nemâncaţi. Cu toate că nu le lipsesc alimentele. Azilul de bătrâni de la ieşirea din San Cipriano şi de la intrarea în Amatrice, pe deasupra căruia trec şi acum elicoptere.

Pe bărbatul care purta pe braţe farfuriile de paste. Plângând, între corturile medicale de identificare a cadavrelor, distrus, luându-şi rămas bun de la o maşină mortuară în care se afla cineva drag. Tată, soră, frate sau mamă. A fost singura imagine pe care am prins-o cu handcam-ul meu acolo, între corturi, dar pe care am şi şters-o imediat după. Nu mă întrebaţi de ce. Aşa am simţit. Acum l-am recunoscut în video, de asta m-am decis să scriu şi să încerc să ilustrez cumva, Amatrice de ieri şi Amatrice de azi. Oamenii fericiţi de ieri şi pe cei trişti, de azi. Oamenii fericiţi de ieri, care astăzi…nu mai sunt.

14064021_1065198910238258_7123031040464394877_n

Screenshot_22

Sergiu Balaban Duck

Sunt o persoană diferită pentru fiecare om care mă cunoaște. Pe voceastrazii.com din prima zi.

sortează după:   cel mai nou | cel mai vechi | cel mai votat
Duckling
Vizitator
Dragule reporter aspirant, Du-te mai intai prin zona Vaii si documenteaza-te, fotografiaza pomii crescut ipe cladirile abandonate din Uricani, tabla si cartoanele de pe blocurile din Lupeni, fumul gros si inecacios de la mine si de la cosurile cociobelor in care stau oameni care faca foc cu hainele gasit in ghenele de gunoi. Nu cred ca are relevanta cum arata Amatrice inainte si dupa cutremur. Pentru ca italienii s-au mobilizat exemplar, au planuri clare si bine puse la punct pentru interventie, autoritatile nu dau cu stangul in dreptul si nu dau vina unii pe altii pentru ce li se intampla.… Citeşte mai mult »
wpDiscuz
X

Pin It on Pinterest

X
Share This