Totul din nimic – o lună fără şapte zile de la cutremur

5 min pentru citire

Noi victime. A urcat la 297 numărul persoanelor care au pierit în dezastrul de la Amatrice, Italia. Pământul încă tremură, noaptea trecută fiind înregistrate alte două mişcări seismice, de 3.1 şi 2.7, în aceeaşi zonă. Interesul presei şi al curioşilor începe să scadă, iar asta îi încurajează pe toţi să-şi refacă, după posibilităţile emotive şi condiţii, vieţile.

Nu-i un film. Nu-i o carte. E o realitate pe care o pot înţelege numai oamenii care au fost acolo. Care au simţit energia şi, pe bună dreptate, agresivitatea salvatorilor. Şi inocenţa supravieţuitorilor. Coşmarul lor este departe de final.

Mii de oameni au devenit o familie. Una numeroasă şi necăjită. Printre ei şi români de-ai noştri. Nu mai există oameni bogaţi şi săraci, nu mai există străin şi italian. Nu mai există „eu am şi tu n-ai”. Acum sunt vecini de corturi. Îşi împart mâncarea şi păturile, se consolează şi ajută reciproc. Nu un cutremur, dar o experienţă ca asta ar fi bună pentru toată lumea, la fel ca un marş de multe luni în armată. Să ştii că ai pierdut tot şi că ai rămas doar cu sufletul din tine, drogat de voinţă şi de promisiuni. Că tu, prin mâinile tale, trebuie să-ţi refaci viaţa de la zero. Că n-ai moşteniri. Nici avere. Dar ai o viaţă pe care o preţuieşti mai mult ca oricând. Să se înveţe că e mai important să-ţi preţuieşti aproapele şi să fii om, decât să te rostogoleşti după o avere pe care-o poţi pierde în jumătate de oră. 

Cu toţii sunt, acum, dependenţi de ajutoarele trimise de voluntari. Spun că nu le lipseşte nimic, că au tot ce le trebuie, dar o fac privind pe lângă tine, departe şi în gol. Fără zâmbet.

14358628_10153940054203157_7864185689574888582_nVremea rea. Furtuni puternice au lovit centrul Italiei în noaptea trecută şi în dimineaţa aceasta. Ploile, de cod portocaliu, au pus la grea încercare condiţiile sinistraţilor. Deja sărace. Situaţia a constrâns sala operativă a Protecţiei civile să planifice în grabă o eventuală evacuare. Pentru a proteja corturile de ploaie, pompierii şi protectorii civili au acoperit corturile cu plastic şi au împărţit pliante cu măsurile de adoptat în caz de transloc. 

Copiii au început şcoala. Şi, spun toţi, nu le lipseşte nimic. În corturi e cald, au băgat calorifere. Au mâncare caldă şi aşteaptă casele din lemn pe care le-au promis oficialii italieni. Ceva mai independente, până când se reconstruiesc oraşele. Sunt îngrijoraţi, pentru că aşa cum s-a întâmplat şi în L’Aquila, multe case au fost abandonate, iar altele se găsesc în aceleaşi condiţii şi în ziua de azi. Încearcă să-şi îndulcească vieţile. Se joacă, se cântă, se munceşte. Amarul prafului şi pierderilor rămâne, totuşi, unul greu de suportat şi de depăşit. În Sant’Angelo, unul dintre cartierele improvizate, sunt cinci români care locuiesc permanent. Alţii, care lucrează şi locuiesc în apropiere, vin doar să mănânce. 

Am vorbit cu Diana mai devreme. Are doi copii şi toţi trei locuiesc acolo, la corturi. În drumul spre noul ei loc de muncă, mi-a povestit, printre picături, cum se trăieşte acum acolo. Lucrează la Poştă. Într-un container echipat, dispus cartierelor din Amatrice. Înainte, în fostul oraş, a lucrat vreme de cinci ani în acelaşi domeniu. Zilele trecute au fost după ciuperi prin pădure, apoi au făcut pizza împreună cu pompierii şi voluntarii. Şi s-au jucat baschet. Şi au cântat. Şi şi-au făcut planuri, visând cu toţii la viaţa de azi înainte. Sunt conştienţi că lumea o să uite, dar speră şi încă au încredere în promisiunile autorităţilor.

Ajutoarele se strâng, iar comunităţile de români încep să se vadă. Asociaţiile şi comunităţile românilor din Italia au început să se mobilizeze şi să trimită ajutoare în zonele afectate. Merită lăudaţi, acum, cu toate că am urlat destul după ei. România-Lombaria şi Maramureş sunt doar două dintre asociaţiile cu care am colaborat eu în perioada asta şi care au şi finalizat ceva, fără să promită înainte.  Oameni frumoşi, cu suflet mare. 

Oraşele sunt păzite şi închise în continuare de armată, iar pompierii caută şi lucrează pentru salvarea bunurilor rămase. Ieri, pe o ploaie torenţială, autorităţile au fost alertate de nişte persoane cu un prost simţ al umorului, în spirit de glumă, că o casă s-ar fi prăbuşit pe nişte trecători. Şi au căutat toţi, haotic şi agresiv, cot la cot cu sinstraţii, prin toate casele căzute recent. Da, sunt case care încă se prăbuşesc, afectate în special de ultimele ploi puternice. N-au găsit nimic. Şi au căutat o zi întreagă.

Spiritul e ăsta. Orice scărpinat al pisicii sub masă, te înspăimântă. Chiar dacă locuieşti la zeci de kilometri distanţă de lumea aia. Orice anunţ pe care-l vezi, referitor la locuri de muncă, îţi dă speranţă. Pentru ei. Orice gând, spontan, la condiţiile în care oamenii ăştia încearcă să fie fericiţi, te ruşinează. Iar acolo, orice zgomot şi toate glumele proaste sunt luate în serios. Se reconstruieşte începând de la mentalitate. Cu putere egală şi fără privilegii opţionale, doar pe baza unor promisiuni şi a minimului necesar. Un loc pentru dormit, mâncare şi voinţă. Amatrice e o altă lume, pe pământul ăsta aglomerat de invidioşi, de nepotism, distrugători şi tâlhari. Le-au fost trimişi psihologi, dar eu cred că noi, cu toţii, trebuie să fim consiliaţi de ei. Nu invers.

 

 

 

Sergiu Balaban Duck

Sunt o persoană diferită pentru fiecare om care mă cunoaște. Pe voceastrazii.com din prima zi.

X

Pin It on Pinterest

X
Share This